O viata intr-o saptamana

Asa s-ar putea rezuma prima mea saptamana a visului meu suedez. O saptamana e aparent o perioada nesemnificativa de timp, dar asta atunci cand esti acasa, intre ai tai si ai impresia ca totul urmeaza un curs cu care esti deja obisnuit. La mine lucrurile stau altfel. Am plecat de acasa acum fix o saptamana, dar am senzatia ca au trecut luni.Incep sa ma simt acasa aici. S-au intamplat multe, mi-au trecut si mai multe prin fata ochilor, si mai presus de toate, eu am crescut. Am crescut intr-o saptamana, cum spune basmul, cat altii in 10. Acum vad lucrurile putin altfel. Sa fie oare pentru ca e totul asa diferit de acasa? Sau fiindca oamenii sunt altii si altfel si ei? Sau pentru ca trebuie cumva sa vad eu altfel ca sa ma pot adapta? Cred ca putin din toate...

Cum am promis de multa vreme si multor oameni, trebuie sa-mi fac datoria sa scriu pe blog si sa va impartasesc aventurile mele de inceput in Tara lui Mos Craciun cum imi place mie sa-i zic. Caci exact asa arata Suedia cand am coborat din avion: inzapezita, friguroasa, numai Mosul in straie rosii lipsea cu cadouri. Dar cadourile totusi nu au intarziat sa apara. Si iata-ne pe noi, doua romance vesele in aeroportul Stockholm Skvasta, luand autobuzul spre oras, ca mai apoi sa ne urcam in trenul spre oraselul nostru Västerås. Primiseram mail in care fuseseram anuntate ca trebuie as ne cazam pana la ora 7 seara. Am ajuns la 6 in oras, fuga fuga am cautat autobuz, 2 statii ne-a dus un sofer gratis pana in centru la caminul Adelinei. Eu trebuia sa ajung in Vallby, teoretic la 3 km de centru, practic o mamaliga de mancat pe drum. Intr-un final am gasit autobuzul, dar ignoranta de mine nu era obisnuita cu serviciile de transport impecabile si m-am facut putin de ras: credeam ca pot cumpara bilet din autobuz. Dar de fapt chiar in statie era un automat de bilete. Imi explica soferul ce trebuie sa fac ca sa iau bilet, numai ca nu mergea cardul. Si dupa o munca titanica de 10 minute imi spune soferul ca ma duce fara bilet. Ajung la camin, usile incuiate, niciun birou de unde sa iau cheie, si mi se spune ca de la facultate le pot ridica. Eram asadar homeless, a nimanui, ca sa nu mai spun ca ma aflam in mijlocul padurii, singura si a nimanui. Si am plans, dupa care m-am calmat auzind ca si Adelina e in aceeasi situatie.

Cum se prezentau lucrurile acum? Singure pe lume, dar cu promisiunea din partea unui mexican de la Ade din camin, adica din Junior, ca ne da voie sa dormim in bucataria comuna, si pe deasupra ne ofera el saltele si paturi. Un prim zambet. Mai tarziu Diego s-a dovedit a fi un fel de mama a tuturor ranitilor. Tack Diego! Si iau iar autobuzul, iar fara bilet, cu 35 kg de bagaje dupa mine si inapoi in centru. Si iar ma fac de ras: nu stiam ca pe usa din fata se urca si prin spate se coboara si am incurcat cumplit urcarea celorlati in autobuz. Ajunsa la Junior, sunt instiintata ca nu suntem singurele in situatia aia ingrata: mai erau 2 lituanieni. Suntem hraniti bine de Diego si de Said, care ne ofera camera lui. Adio visului de a dormi in bucatarie!

A doua zi ne-am luat cheile dar aventura a continuat: nu-mi gaseam in cladirea unde se presupune ca se afla casa mea, camera 213. De fapt era 203 dar era scris gresit. Cu multa amabilitate am fost intampinata de colega cu care impart bucataria si baia, chinezica Lu, care e ca o mama care ma hraneste zilnic, si ma intreaba daca am marunti pentru automatul de bilete.

Luni si marti au fost 2 zile pline caci de la 9 dimineata pana seara am stat la facultate unde am fost instruiti. Totul era asa frumos, atata amabilitate, politete, zambete, raspunsuri la toate intrebarile noastre cretine as zice. Ni s-a explicat punct cu punct ce trebuie facut. Si mi-a intrat in sange un crez de-al suedezilor: punctualitatea. Scria in program ca tine prezentarea 15 minute, fix asa era. Uimitor! Scoala arata impecabil si total diferit de facultatile din Romania, dara asta o sa vedeti singuri in poze.

Ne-au impartit pe grupuri, fiecare grup fiind condus de un Fadder. Eu am fost foarte norocosa caci Fadderul meu e un om minunat, un pakistanez hazliu care rade mereu de mine ca nu mai tac. Si la a doua intalnire de grup mi-a zis ca daca tac 5 minute ma scoate la cafea. Am tacut si am mers impreuna la o cafenea forte draguta din downtown si am fost instiintata ca voi fi personaj in cartea pe care o scrie despre experienta lui suedeza si despre oamenii care „stand out” pe care ii cunoaste el aici. Tack, Bilal!

Fiecare seara s-a lasat cu petreceri, fie la sediul asociatiei studentesti Karen, fie intr-unul din cluburile din oras, unde muzica e asa dubiaosa, sau cum spunem noi de cocalari. Un singur club sparge gheata, acolo se canta live la chitara in fiecare seara vreo 2 ore. Minunat!

Orasul se afla pe malul lacului Malaren, pe care l-am vazut ieri: e imens si inghetat, iar in port sunt ancorate avpoare de toate felurile si culorile, dar e foarte creepy!

Vineri seara am organizat la Junior( casa mea neoficiala) o petrecere internationala la care fiecare invitat a adus mancare traditionala in tara sa, la fel si bautura. O petrecere tare cosmopolita!

Concluziile primelor zile:

What happens in Erasmus, stays in Erasmus!

Politetea duce la dureri de cap

Tacerea la cafea

Zambiti, va rog!

A fi om nu tine de nationalitate!

De acum inainte articolele vor fi poligloate, ca sa poata fi citite si de prietenii de aici.

PS pe blog voi posta mai mult poze profesioniste sa zic asa, nu de genul eu si copacul, eu si cladirea. Din astea gasiti pe facebook!

Sper ca am afost concisa dar ca am reusit sa rezum ca la carte prima mea sapramana suedeza!

Lectura si vizionare placuta de acum inainte!